Înscrisurile cu conținut juridic redactate într-o limbă străină, vor produce efecte pe teritoriul României dacă sunt traduse de un traducător autorizat de Ministerul Justiției, iar apoi semnătura acestuia este legalizată de un notar public.
Înscrisul care se traduce se prezintă notarului public în una dintre următoarele forme:
a) în original. Originalul poate fi un înscris sub semnătură privată căruia i s-a dat, după caz, dată certă, legalizare de semnătură ori certificare, sau poate fi un înscris autentic;
b) în copie legalizată ori certificată de autoritatea competentă care deţine în arhivă originalul înscrisului.
Interpretul şi traducătorul autorizat are obligaţia de a traduce complet, fără omisiuni, textul prezentat spre traducere şi de a nu îi denatura conţinutul şi sensul. Prin text prezentat spre traducere se înţelege fie o parte din textul înscrisului, fie textul înscrisului în întregime. În cazul în care se solicită traducerea doar a unei părţi din textul înscrisului se va putea face doar această traducere, nefiind necesară şi traducerea textului înscrisului în întregime. La sfârşitul traducerii se va înscrie formula de certificare a traducerii, prin care interpretul şi traducătorul autorizat va certifica exactitatea traducerii, faptul că textul prezentat spre traducere a fost tradus în întregime, fără omisiuni, şi că, prin traducere, înscrisului nu i-au fost denaturate conţinutul şi sensul. Copia înscrisului care se traduce se anexează traducerii, cu aplicarea ştampilei şi a semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat pe marginile alăturate la îmbinarea a două file, astfel încât ştampila de legătură să fie aplicată pe toate filele înscrisului, care se numerotează, se capsează, se cos sau se broşează.
Nu se poate legaliza semnătura interpretului şi traducătorului autorizat dacă înscrisul prezentat spre traducere, înfăţişat notarului public, este în copie simplă.
Notarul public va refuza îndeplinirea procedurii legalizării semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe.
Pentru efectuarea traducerii, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnatura traducătorului. Legalizarea semnăturii traducătorului se poate face și după specimenul de semnătură depus la biroul notarului public.
Dacă înscrisurile redactate în limba străină sunt emise de o autoritate dintr-un stat și urmează a fi utilizate pe teritoriul unui alt stat, anterior traducerii, este necesară îndeplinirea procedurii de supralegalizare sau de apostilare (apostilarea se aplică statelor membre ale Convenției de la Haga din 05.10.1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine). Supralegalizarea/apostilarea garantează faptul că actele asupra cărora sunt efectuate sunt înscrisuri oficiale, precum și veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului și identitatea sigiliului de pe act. Supralegalizarea/apostilarea nu sunt necesare între statele care au încheiat convenții internaționale de înlăturare a acestor proceduri (cu titlu de exemplu, România a încheiat astfel de convenții cu Franța, Ucraina, Federația Rusă, Polonia, Republica Moldova, Republica Slovacă, Republica Cehă, Slovenia, Serbia, Croația, Austria, Ungaria ș.a.)
